Alinare, unde eşti tu..

În fiecare din dimineţile trecute nu am făcut decât să dorm şi să mă gândesc la orice altceva decât la realitate. Cum fac de obicei, de altfel. E ciudat. E ciudat şi în acelaşi timp groaznic de enervant cum fiecare zi trece plictisitor şi fără să se întâmple ceva interesant. Am senzaţia la sfârşitul fiecărei zile că nu am făcut destule lucruri. Nu mă simt în stare de nimic. Oare e corect să am această stare deplorabilă..? Sau mai bine zis, e bine să am starea asta deplorabilă? Mă cufund în adâncul creierului meu material şi mă pierd.. pic în gol o dată la 10 secunde. Ca şi cum aş devia de la realitate.. ca şi cum pătrund într-o altă lume, neagră, întunecată. Şi asta se întâmplă mai mereu în ultimul timp. Mă trezesc visând cu ochii deschişi şi tresărind. Îmi dau seama că tot ce se întâmplă cu mine, e doar pentru mine. Numai eu ştiu ce simt.. nu pot să explic nimănui, pentru că nimeni nu ar fi interesat să înţeleagă..
Nici măcar somnul nu mă mai ajută. Am ajuns să respir ca un câine în timp ce mă gândesc la greutăţile vieţii. Greutăţi pe care eu ca adolescentă încă nu le-am cunoscut. Nu ştiu.. dar am senzaţia că eu, ca persoană, ca om, ca soră a tuturor pământenilor, sunt aşa.. pierdută în spaţiu şi timp, adormită.. parcă vreau să ies afară, să scap, să cunosc, să învăţ ce e viaţa, dar ceva mă ţine, mă ţine legată ca de un stâlp imens, şi nu mă lasă să fug, să scap de rutină, de plictis şi monotonie, de enervant. Nu mă lasă.
Îmi ridic capul greoi de pe pernă şi privesc la ceasul de pe telefon: 3 după-amiaza. Din nou, dorm şi visez la habar nu am ce. Mă târăsc pe gresia rece până la baie, ajung în faţa oglinzii şi simt cum totul în jur începe să fugă, să mă părăsească. Din nou, aceeaşi escapadă, aceeaşi deviere. Am înnebunit?
Închid becul şi îmi car trupul până înapoi în camera mea. Sunt sătulă.. da, sunt sătulă de plâns. Pur şi simplu, simt că am rămas fără vlagă şi fără lacrimi. E un sentiment terifiant.. să nu mai ai .. pentru ce. Mă agăţ de pervazul ferestrei şi îmi lipesc nasul de plasa de ţânţari. Stau aşa până simt că mă arde soarele, şi închid ochii. Mă pierd în propria mea lume, din nou.. iar.. pentru a suta, a mia oară.. deschid ochii, văd un cuplu care se ceartă, o femeia care plânge. Nu plânge, sărmană femeie. Nu plânge, lacrimile pentru un bărbat nu au niciodată rost. Aud strigătul tatei din dormitorul său. Încă o dată, el este cel care îmi dă o palmă peste conştiinţa mea adormită şi mă trezeşte din visare, măcar pentru ceva timp..
Cu apropierea nopţii, cobor din nou în întunericul lumii mele, pe care încă nu am putut să o descopăr. Mă rog la bunul Dumnezeu să înţeleg ce se întâmplă cu inima mea, cu sufletul meu. Nu-mi găsesc alinarea.. echilibrul.. am nevoie de ceva, ceva ce îmi lipseşte.. ceva să mă calmeze.. ceva să îmi regleze mintea, creierul.
Nu-mi găsesc alinarea..

The magic button — Make Everything OK

The magic button — Make Everything OK !!!!!

Mai ştii de tine?

Vreau.. şi nu ştiu cum..




Tot ce vreau acum e să-mi scriu povestea. Să-mi transcriu inima în cuvinte, în cuvintele care mă fărâmă ca pe un biscuite proaspăt scos din cuptor. Timpul trece pe lângă mine tot mai repede, tot mai alert, tot mai nebun, parcă vrea să-mi smulgă pe zi ce trece câte o fericire din inimă. Vrea să mă coloreze cu dezamăgiri, vrea să mă felieze ca pe o simplă bucată de carne.
Îmi scot o carte din ghiozdan şi o citesc în ritm alert. Textul mă captează automat. E o carte exact pe gustul meu. Absolvenţi de liceu cu probleme sentimentale la ordinea zilei. Părăsesc pentru o pauză de zece minute colectivul clasei, şi mă îndrept grăbită către cancelarie. În capătul holului, un tip drăguţ începe să zâmbească atunci când mă vede. M-am înroşit în mod inevitabil, însă fondul meu de ten *alb ca făina* îmi ascundea puţin din timiditate. Mă pierd pentru câteva secunde în ochii săi albaştri, în zâmbetul său jucăuş, însă sunt prea obişnuită cu asemenea gesturi. Îi spun tipului ce vreau, încearcă să mă ajute, dar ghinion! Plec într-un tunet, nu înainte să mai privesc o dată în urmă, observându-l pe tip cum mă studia atent, din nou, cu zâmbetul pe buze. Ajungând din nou în clasă, mă arunc din nou în profunzimea cărţii (împrumutată de la o bună colegă). Parcurg alte zeci de pagini, mai rămân peste program vreo 20 de minute, apoi îmi iau tălpăşiţa spre Casa Studenţilor, la cursuri. Din exterior, ziceai că totul era în regulă cu mine, zâmbetul nelipsit, o ţinută aparent relaxată, dar sufletul nu-l poate citi nimeni. Trec orele uşor, precum o briză răcoroasă pe plajă, în mijlocul lui iulie.
În drum spre casă, mă aflam în maşină, simţind stresantul trafic în adâncul creierului. Scot grozava carte şi mai citesc câteva pagini. Însă, durerea din interiorul capului se măreşte, transformându-se într-o ameţeală ce îmi dădea şi senzaţii de greaţă. Atât de palidă din cauza fondului de ten combinat cu ameţeala din interior, mă clatin închizând uşor portiera. Trag cu ochiul la imaginea mea din geamul fumuriu al maşinii: arătam ca ieşită din spital. Până să ajung acasă, am uitat că mergeam pe trotuar, că urcam scările, şi că totuşi, trupul meu era încă legat cu lumea reală. Mintea însă, zbura pe meleaguri mult prea îndepărtate. Am intrat direct în duş, lăsând aburul apei să mă trezească din amorţeală. Zac vreo 10 minute sub jetul fierbinte de apă, apoi ies şi mă cufund din nou în cartea mea. Înfăşurată cu un halat alb, arătam tot mai mult ca o pacientă de la spitalul de psihiatrie. Obosită, mă întind pe pat, împingându-mi capul în adâncimea unei perne moi. Adorm cu gândul la povestea de dragoste din carte, imaginându-mă pe mine în locul fericitei protagoniste. Adorm, adorm şi nu mai ştiu de mine ...

E cald afară. Abia dacă îmi mai simt răsuflarea, pulsaţiile inimii. Pierdută în mulţimea de oameni, îl caut cu privirea. Pe el. Din nou. Şi din nou. Când vremea i-a simţit prezenţa, a început să bată vântul. Totul se răcorea în jur. Deja era frig. Eram pierdută în gândurile mele. Am luat telefonul, şi am tastat un mesaj rapid. Nici în momentul de faţă nu am primit un răspuns la acel mesaj. Timpul trece fără să-mi dau seama. Apoi, privesc din nou disperată în jur, şi zăresc un obraz atât de cunoscut, atât de comun. Îmi duc privirea departe, de frică să nu-l recunosc, teama de a-mi da seama că era el. Însă, curiosului nu-i poţi spune ce să facă. Am mai privit încă o dată spre locul anterior. Era tot acolo. Am zărit din nou acelaşi obraz, uşor roşiatic, apoi acea privire ucigătoare pentru sufletul meu. Obosită dar în sinea mea, mulţumită că îl revedeam după atâta timp, am lăsat privirea în jos. Am simţit apoi acei nebuni şi nelipsiţi fluturi care m-au făcut să reacţionez cum nu mi-aş fi dorit. M-am întors cu spatele către prietenele mele, şi m-am îndepărtat uşor să-mi curăţ gândurile. Era el? Oare l-am recunoscut? M-am întors iar, să-l mai privesc o secundă. Da, el era. La fel de zâmbitor şi fericit ca întotdeauna. M-am întors iar, de frică să nu mă vadă şi să vină la mine să mă salute. Dar, cu cât minutele se scurgeau şi observam că nu-şi dădea seama că eram acolo, deveneam tot mai încordată şi dezamăgită. Am mers să-mi reinspectez desenele expuse la un vernisaj, şi m-am întors afară. Dar nu mai era acolo. Mi-am căutat apoi dezamăgită prietenele. Le-am găsit şi m-am bucurat, iar această bucurie de câteva secunde m-a ajutat să uit de el pentru scurt timp. Până când, l-am revăzut iar. Dacă nu eram înconjuraţi din toate unghiurile de oameni, probabil m-ar fi văzut. Oh, la naiba cu asta! Nu se întâmplă nimic cum vreau eu. M-am preocupat apoi cu alte activităţi ca pălăvrăgitul cu prietenele, certurile scurte cu sora mea mai mică, am făcut câteva fotografii, iar minune, a ieşit din rând şi s-a îndepărtat, trecând fix pe lângă mine. Mi-am dus mâna în dreptul feţei, ca să mă asigur că nu mă vede. Succes! Am întors privirea după el (deşi se spune să nu te uiţi înapoi), şi l-am urmărit cum se îndepărta. Am revăzut acele braţe puternice, şi din nou, acei ochi, acel zâmbet. Seara a decurs normal, şi am evitat să mă mai gândesc la el, să mă întristez iar. Am evitat, am şters totul din mintea mea pentru câteva ore folosindu-mă de zâmbete false şi dansând în ritmul muzicii de la concert.
Când am ajuns acasă, am vizionat un film plictisitor, şi m-am decis să mă culc. Dar nu am reuşit să mă liniştesc. Imaginile îmi reveneau în minte, ca un film ce se derula iar şi iar.. am închis ochii, mi-am înfipt căştile în urechi, şi am lăsat sentimentele să mi se scurgă pe obraji. Nu ştiam ce e în neregulă. Eu sau el? Amintirile sau prezentul? De ce eram atât de dezamăgită? Îmi ziceam confuză. Am lăsat lacrimile să se evapore, până într-un sfârşit, m-am liniştit, şi am adormit cu singurul gând care mă mai putea calma: " Eşti mai bună de atât. Dacă era băiat deştept şi îi plăcea de tine cu adevărat, nu se ajungea aici. Nu merită, ai auzit? Nu merită! "

Mă destram..

Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu acelaşi băiat în minte, cu aceeaşi oboseală care nu mă părăseşte, cu aceeaşi neplăcere şi nervozitate în sânge. Ţip şi mă cert cu mama fără să vreau, îl ignor pe tata şi încercările lui de a mă face să îl ascult. Mă ridic din pat şi primul lucru pe care îl fac e să mă uit în oglindă : citesc pe faţa mea, la fel ca întotdeauna : încă o zi care va trece şi nu-mi voi aminti de ea. Am senzaţia că trăiesc şi tot ce fac e să stau şi să visez cu ochii deschişi că într-o bună zi va apărea un factor care îmi va influienţa viaţa în vreun fel. Privesc pe fereastră, pe la 7 fix. Văd soarele împrăştiind raze peste imensitatea asta de Pământ. Îmi arunc pe mine nişte haine la întâmplare, pe care m-am hotărât să le îmbrac azi-noapte, înainte să adorm de tot. Un tricou, jeanşi .. ies pe uşă într-un final după ultimul : " Ilinca, hai odată că ajungi mâine la şcoală! " al mamei. Ies din scară şi îmi curm drumul pe trotuarul pavat în roşu şi gri. Începe să se simtă o adiere răcoroasă. Se anunţă o altă zi cu început senin, şi final zdruncinat cu tunete şi fulgere. Urmează un drum prin trafic în care mama îşi face griji constant că nu voi ajunge devreme la şcoală, însă eu nu am niciodată vreun stres. Traversez dezinteresată dar atentă să nu fiu călcată de vreun idiot care conduce cu 200 la oră pe minuscula străduţă de lângă liceu. Leneş, traversez curtea şcolii. Privesc în jur. Văd diferiţi oameni, fostul, un tip drăguţ, tocilari, "prefăcute" ( ca să fiu civilizată ), un căţel pe nume Radu, o femeie de servici, gardianul carismatic, un alt tip care îmi zâmbeşte cu toată faţa şi care îmi face dimineaţa mai frumoasă. Ajung în clasă nimicită de somn şi de privirile curioase ale colegilor. Îi ignor, ca de obicei, şi îmi arunc ghiotdanul pe bancă. Mă aşez cu capul pe el şi aştept să intre un profesor în clasă, asta dacă nu era deja la catedră. Mâzgâlesc nişte notiţe, mai vorbesc cu colega de bancă, scriu un mesaj, mai mănânc, ies în curtea şcolii în pauză şi îl revăd pe tipul de dimineaţă care la fel, îmi zâmbeşte din nou cu toată faţa pe măsură ce se apropia de mine. Mă intimidez şi îmi las privirea în jos. Ridic genele, căutându-l cu privirea. Mereu sper să îl revăd, să apară de nicăieri, să-i pot spune cât de dor îmi e de el mereu când sunt la şcoală, înainte să adorm, când iau prânzul, când mă privesc în oglindă la cursuri, când desenez şi mâzgâlesc caietele la ore, îl aştept mereu.. să apară. Traversez curtea şcolii, salut jumătate de liceu, şi mă întorc în clasă. Aştept să treacă ziua cât mai repede. La 3 am cursuri de modelling. Niciodată nu am chef de ele. Trece ziua, trece şi cursul, mă urc în autobuz, văd oameni trişti, cupluri fericite, bătrâne abătute, altele care stau şi se holbează la tine încruntate, oameni cu zâmbetul pe buze cu copiii lor de mână.. ajung acasă, din nou, cu regret în inimă că nici astăzi nu l-am revăzut nici măcar întâmplător pe stradă, în staţie, nici în tramvai.. nici la şcoală.. Mă aşez iar în pat cu regretul imens, cu golul care se măreşte pe zi ce trece şi mi-e frică.. mi-e frică pentru că nimeni în afară de el nu-l va putea umple.. el...