Hoţul de cărţi — Markus Zusak ○ Recenzie

Cuvinte, lacrimi, un sărut şi câteva cărţi furate

Am finalizat de vizualizat şi ultimul punct din romanul cu titlul Hoţul de cărţi. Am răsuflat şi oftat alternativ, ca după o lungă fugă. Am fugit de naratoare, de moarte, ţinând-o de mână pe tot parcursul lecturii. Hoţul de cărţi nu merită explicaţii, nu merită dezbateri, fiindcă personal, aş simţi stricăciunile faţă de o capodoperă perfectă.

Liesel Meminger a devenit, fără doar şi poate, un suflu cald pe spinare, rămurele bălai gâdilângu-mi pielea, a fost alături de mine de-alungul nopţilor în care am parcurs gândurile lui Markus Zusak.
Când şi ultima fărâmă de speranţă îţi este strivită de picioarele de piatră ale realităţii, cuvintele devin ancora dintre vis şi coşmar. Oamenii, "statui cu inimi care băteau", mulţimile conduse de cuvintele "bine orânduite" ale lui Adolf Hitler, asistă neputincioşi, fără să vorbească, nişte ochi holbaţi la scena vieţii lui Liesel Meminger.

Trei sferturi din carte m-au făcut să mă îndrăgostesc de "băiatul cu părul de culoarea lămâilor", Rudy, prietenul cel mai bun, prima şi infantila dragoste a lui Liesel. În ultimul sfert al cărţii, paginile au vibrat, au alunecat prin faţa mea ca o agonie expusă automatic. Moartea e personajul principal în romanul lui Marcus Zusak, nu Liesel. Moartea sub postura unei regine a sufletelor, ca unui portal între viaţă şi misterul de mai apoi. Moartea poartă sufletele pe braţe sale reci, apoi le dă drumul spre cer, în zborul transcedental. Moartea e cea care alină durerile unei vieţi tulburi ori oftatul mulţumit de după o lungă cursă.

Despre cel pe care familia adoptivă a lui Liesel îl va adăposti în pivinţa casei din calea KGB-ului nu vreau să divulg prea multe. Povestea lui este una pe care, citind-o, mi-a făcut urechile să răsune în ritmul inimii.

Eroina romanului, un prilej de cutremurare, un prilej de a te îndrăgosti alături de ea de o lume fărămiţată sub bombele aruncate din "măruntaiele avioanelor", de a observa prin ochii ei detaliile aproape invizibile aflate sub povara unui blestem, ea m-a ţinut strâns de mână până în ultimul capitol, când cu lacrimi pline de regrete, dor şi tristeţe îşi îmbrăţişează cuvintele, propriile cuvinte pierdute în molozul exploziilor naziste.

Povestea Hoţului de cărţi a reuşit să-mi smulgă câteva lacrimi de lemn iar cuvintele din care e este alcătuită au reuşit să mi se tatueze treptat, de pe retină, în suflet.

Scurte mărturisiri ale Morţii:

"Singurul lucru mai rău decât un băiat care te urăşte: Un băiat care te iubeşte."

"De unde să-i treacă prin minte că cineva îi va culege povestea de pe jos şi o va purta pretitindeni?

Nimeni nu se aşteaptă vreodată la astfel de lucruri.

Nu sunt plănuite."

"Mă uimeşte ce pot face oamenii chiar şi atunci când şuvoaie le cad pe faţă şi ei se împleticesc mai departe, tuşesc, caută şi găsesc..."

"Sunt bântuită de oameni."

Arşiţă în priviri

Privindu-i arşiţa din ochi, cristalele de gheaţă din irişii ei se topiră în ciuda eforturilor disperate pe care le făcea pentru a rezista. Îşi mişcă trupul, simţindu-şi muşchii şi oasele trosnindu-i şi împletindu-se, provocându-i o durere care se prelingea spintecătoare printre toate vasele sale de sânge. Făcea un efort inuman de a-şi menţine respiraţia ritmată, având un sentiment continuu de sufocare, de parcă o săgeată de fier îi străpungea inima, învârtind vârful în carne, dilatând orice formă de viaţă care mai rămăsese în ea.Întindea mâna tremurândă către masă pentru a o atinge şi imediat ce simţi lemnul rece şi uşor denivelat sub buricele degetelor, se trase înapoi cu o spaimă cutremurătoare. El întindea mâna către ea, dar dânsa se cuibări în carapacea ei, slăbită şi obosită de chinurile propriilor demoni. O singură atingere, ţesuturile lui în interacţiune cu aura ei, i-ar fi zguduit lumea pentru eternitate, aruncând-o violent din turnul ei de fildeş unde se izolase de războaiele sufletului, încercând să-şi găsească liniştea.

- Nu fugi de mine...

E periculos, şi-a spus, e greşit şi neadecvat. Îi era frică să îl privească iar în ochi pentru că simţise deja că e posibil să se întâmple o nenorocire. Masa din camera ei se dizolva în lumina obscură a camerei, iar canapeaua pe care stătea aşezată era acum singurul ei cămin, singura ei confidentă. El se deplasă cu arşiţă şi grijă în mişcări lângă dânsa. Îi privi atent reflexiile difuze ale părului negru-albăstrui. Câteva clipe i se părură infinite, atunci când pe sub nările lui simţi parfumul unic al pielii sale, îmbibat cu dulceaţa cremei cu care îşi curăţase firele de păr. Îşi ridică degetele cu grijă, hotărât şi înnebunit. Atingerea degetelor lui reci o făcu să tresară însă atât de tare din letargia ei, încât se trase din calea ei şi se ascunse la marginea canapelei, precum un copil orfan aterizat în lumea reală a durerilor.

Sufletul lui se sparse, speranţele îi înnegreau privirea şi simţi dezamăgirea arzându-i creierul. 

Inima ei se zbătea sub împunsătura suliţei, încercând din răsputeri să o gonească, să o arunce în neant. Îi privi atunci pe sub părul dezordonat trăsăturile conturate în lumina lumânărilor de pe pervaz. El îşi plecă ochii şi ridică încet mâna, cu o ultimă urmă de speranţă în mişcări, desenând în aer traseul unei iubiri. Ea nu gândea lucid, de fapt nu cred că mai gândea deloc, ci se autoanesteziase. Cu o aprigă dorinţă de a se repezi către fereastra deschisă, îşi ridică braţul drept care i se sălta în ritmul inimii. Aura ei era mai mare şi mai vizibilă, iar el tresări dintre suspine. Ridică privirea şi îi întâlni ochii acoperiţi de o pătură opacă de picături de apă izvorâte din glandele-i lacrimale. Zâmbi abia vizibil, ca un nebun, un obsedat, îşi înghiţi saliva care i se adunase printre dinţi şi îşi împinse trupul către ea. Când degetele li se atinseră, aura ei explodă, iar camera fu invadată de un ocean de lumini care răzbăteau până în înaltul cerului şi înapoi, învelind iubirea într-o mantie de stele fierbinţi şi reci ce străluceau la fel ca arşiţa din inimile îndrăgostiţilor.

Frumuseţe de moment

Când vezi un om pe stradă, nu te uiţi mai întâi la inima lui, da, aşa e. Purtăm pe umeri blestemul prejudecăţii. Ar trebui totuşi, să ne deschidem odată pentru totdeauna ochii, deşi e mult prea greu.
Da, niciodată nu ne vom simţi atraşi de o persoană care nu e frumoasă. Dar, credeţi-mă, cu cât eşti mai frumos pe interior, mai bun, mai paşnic, binevoitor, iubitor, cu atât exteriorul devine strălucitor, reuşeşti să emani prin toţi porii buna ta dispoziţie, energia pozitivă.
Am întâlnit multe persoane care nu erau frumoase la fizic, dar aveau un suflet nesfârşit de bun. Atunci, sincer, uiţi de orice asptect fizic, înfăţişare, pentru că frumuseţea e atât de efemeră...dar sufletul nu îmbătrâneşte niciodată.
Crede-mă, degeaba eşti mereu perfectă din punct de vedere fizic, cu ochii îndesaţi de machiaj, cu măsurile mereu la standardele impuse, dacă sufletul te trădează, dacă gradul de inteligenţă e mai mic decât lungimea tocurilor pe care le ai în picioare, ori maşina pe care o ai prinde o viteză de 2 ori mai mare decât capacitatea ta de a rezolva o ecuaţie de gradul 2.
Nu, nu contează dacă ai nasul nu ştiu cum, sau bărbia altfel, sau picioarele grase, sau câteva straturi de grăsime în plus, un coş pe frunte sau un defect pe care tu nu ţi-l suporţi. Nu, dragul/draga mea, dacă tu eşti bun cu tine, cu ceilalţi, dacă respecţi ceea ce ai şi te bucuri de tine aşa cum eşti, aşa cum te-a dat Dumnezeu, e tot ce contează. Zâmbeşte, societatea e oricum parşivă şi plină de prejudecăţi. Fă-te auzit prin ceea ce eşti în esenţă, nu ceea ce văd oamenii în primele 3 secunde de când te-au zărit. Concentrează-ţi puterea în ochi, în suflet, şi străluceşte! Asta e tot ce contează.

Luniferic

O Lună caldă din ceară, de primăvară, îmi zâmbeşte strâmb din spatele norilor adormiţi. Îi zâmbesc şi eu, mai întâi cu mintea, apoi cu sufletul, apoi cu chipul. Mă trezesc zâmbindu-i Lunii strălucitoare, frumoasă ca întotdeauna. O Lună Plină din ceară, venită să-mi ungă rănile coapte, moi, aproape putrezite. Oare de asta a venit? Sper. Sper că de asta a venit, altfel e posibil să mă pierd în necunoscutul urât, deformat, zilnic. O voi ruga să-mi vindece rănile. O voi ruga.. să aibă grijă de mine astăzi. Oare va avea grijă de mine în această noapte palidă de primăvară? Sper. Sper din suflet să mă îngrijească. Eu nu ştiu să mă îngrijesc. Eu mă autodistrug. Am un Eu în mine care mă zgârie în fiecare minut, provocând răni noi, sângerânde, pline de puroi împletit cu regretele mele care îmi rod speranţele, precum rod şobolanii bucăţile de cadavre. Te superi, Lună, dacă te rog să dormi cu mine în noaptea asta? Te superi dacă-ţi cer să-mi porţi de grijă? Sper că nu, pentru că dacă te superi, nu ştiu... pur şi simplu nu ştiu ce voi face mâine. 
Habar nu am ce voi face mâine dacă nu mă vei veghea acum. Luminează-mi iadul din vise cu razele tale moi, dulci, dumnezeieşti... ajută-mă. 
Ajută-mă să mă regăsesc.

Casa fericirii

Mă simt atât de singură, tot mai .. singură pe zi ce trece. Şi singurătatea se propagă atunci când simţi că nici ceilalţi nu te vor, ce te îndepărează de ei. Nu ai simţit niciodată că nu îţi poţi găsi liniştea nicăieri, şi că nu există nimeni care să te poată salva? Şi atunci închizi ochii, îţi înfigi căştile în urechi şi te laşi în voia viselor, singurele care te mai ţin în viaţă. Clipeşti şi începi să vezi soarele primăvăratic înceţoşat, restul lumii, toată aburită. Îţi ştergi obrajii calzi şi îţi aduci aminte dintr-o dată de mâinile tale reci. Degetele îţi tremură de frig, inima îţi tremură de spaimă şi durere. Te scalzi iar într-o ceaţă apoasă, şi te cuibăreşti în patul tău rece, care fură din căldura ta, şi deveniţi unul. Patul tău oftează şi şopteşte dojenitor: "Biata de ea.. iar plânge..". Închizi ochii complet şi îţi iei zborul către lumea viselor, unde totul e posibil.Poţi fi fericit, poţi să zâmbeşti cât vrei, lumea devine frumoasă, aşa cum ţi-o imaginezi. Un câmp infinit plin de flori şi case de care atârnă alte ciorchine de flori cu miros proaspăt, dulce, de primăvară. Începi să fugi, vrei să ajungi la casa ta. Casa visurilor tale.Saluţi cu câte un zâmbet politicos toţi vecinii care-şi udă grădina, fericiţi şi ei că a răsărit soarele călduros, cu dinţi.Mai mergi câţiva paşi şi te loveşte un miros plăcut de plăcintă, şi dintr-o dată apare mama ta cu o farfurie pe care e aşezată o minunată capodoperă a gastronomiei. Iei bucata de plăcintă, o îmbrăţişezi strâns pe mama şi mergi mai departe. Un căţel cu urechile lungi, cu blana cremoasă, începe să latre şi să alerge cu tine, cu limba scoasă, dornic să se alăture necunoscutei aventuri. Vrei atât de tare să ajungi acolo încât nu te poţi opri, şi simţi că îţi iei zborul. Căţelul zboară cu tine cu blana fluturându-i în vânt. Oamenii privesc către tine cum te ridici încet, încet, spre cer. Şi atunci, treci de nori şi ajungi la ea. La casa visurilor tale.Aterizezi pe un nor şi câinele porneşte înaintea ta, intrând direct pe uşă. E o casă mică, cu geamuri împodobite cu flori, cu un acoperiş din lemn care străluceşte şi parcă te înduioşează cu puterea lui de a sclipi în bătaia Soarelui. Te apropii cu paşi mici şi intri încet pe portiţă, unde scrie "Bine ai venit acasă, draga mea". Grădina râde de fericire că a venit primăvara, că ai venit şi tu cu ea. Te apropii de uşă şi vezi o plăcuţă deasupra ei "Casa fericirii". Intri cât de repede poţi, şi te afunzi şi mai tare în visul tău, visul care ai vrea să nu se mai termine. Un vis care se repetă, se repetă mereu, pentru fiecare dintre noi. Acesta e locul, momentul, clipa de graţie în care vom simţi că suntem cu adevărat fericiţi, în lumea noastră, în lumea viselor noastre.

O mare care cântă

Am un gol gigantic în mine. Un gol care mă absoarbe cu fiecare noapte izbăvită, cu fiecare gură de aer trasă. Un gol care simt că nu mai poate fi umplut. E atât de greu să regăsesc conţinutul care a fost furat şi a rămas acel gol, această umbră a unei foste inimi. Respir şi îmi trag aerul îmi plămâini şi simt acel gol cum creşte, cum îmi otrăveşte sufletul bolnav. Cum plânge să fie umplut, cum urlă după ajutor, după ceva, orice, o mică strălucire din partea unei stele, o rază în ochi din partea soarelui, o picătură rece de ploaie în mijlocul verii. Cu cât timpul trece, golul se măreşte şi mă transformă şi pe mine în acelaşi gol ca şi el, mă metamorfozează, mă aduce la starea de plutire deasupra unui vis vechi, un vis frumos. O mângâiere firavă a vântului îmi toarce fusul vieţii deasupra unei mări care geme de durere şi goliciune. O mare care doare, care strigă şi ea cu mine ca să-şi găsească cursul, folosul. Privesc la cerul plin de stele, fără Lună. Şi-mi dau seama ce linişte e fără ea. Golul însă a rămas în urma ei, ceva lipseşte. O urmă de zâmbet în colţul gurii apoi ambii ochi închişi. Alte câteva lacrimi alunecă şi se scurg în mare. Marea tresare şi îşi dă seama că golul din ea începe să se umple. Are un scop. Şi-a găsit cursul. De alinare. Marea râde, şi eu plâng. Marea e fericită, iar eu nu sunt. Fiţi voi, miresme şi luciri măestre regine în Univers, că noi oamenii suntem prea mici să ne dorim a ne ridica la rangul vostru. Zâmbeşte-mi Lună, zâmbeştem stea, cântă Mare cu mine, şi nu mă lăsa. Ia-mă cu tine în larg, poartă-mă peste hotare şi arată-mi lumea. Fură-mi golul ce se adânceşte-n mine, ajută-mă să-l alung, să scap de el. Ajută-mă, te rog ajută-mă. 

Vânt

Ştiţi sentimentul ăla când eşti singur cuc şi singurătatea din jurul tău se amplifică în tine precum un ecou dintr-o prăpastie uriaşă? Şi te apleci şi te uiţi în tine şi vezi prăpastia în tine, şi nu-ţi vine să crezi cât de gol eşti. Şi ţipi, urli, încerci să smulgi singurătatea, să-i dai drumul în aer, să o poarte vântul în depărtări şi să nu o mai laşi să se întoarcă. Să ai timp să aduni în tine bunuri care să te apere de singurătate. Suflete plutitoare învelite de praf de stele care să vă apere teritoriul. Să-ţi păzeşti inima de ce-i rău. Ştiţi senzaţia? Şi mai ştiţi ceva? De ce e greu să smulgem durerea aceea, oroarea care te face să înnebuneşti, să vrei să închizi ochii şi să nu mai simţi nimic? Ce-i asta? Depresie? Frică? Nebunie? Toate astea-s ascunse în sticluţe mici, aşezate pe rafturi o mie, şi toate-s închise şi pe fiecare Dumnezeu ne scrie destinul. Şi noi ne zbatem ca peştii pe uscat ca să atingem cu vârful degetelor speranţa, fericirea. O vânăm ca pe hrană pe timp de foamete. Suntem ca nişte câini flămânzi în căutarea salvării de la singurătate, depresie, frică, nebunie..