Ştiţi sentimentul ăla când eşti singur cuc şi singurătatea din jurul tău se amplifică în tine precum un ecou dintr-o prăpastie uriaşă? Şi te apleci şi te uiţi în tine şi vezi prăpastia în tine, şi nu-ţi vine să crezi cât de gol eşti. Şi ţipi, urli, încerci să smulgi singurătatea, să-i dai drumul în aer, să o poarte vântul în depărtări şi să nu o mai laşi să se întoarcă. Să ai timp să aduni în tine bunuri care să te apere de singurătate. Suflete plutitoare învelite de praf de stele care să vă apere teritoriul. Să-ţi păzeşti inima de ce-i rău. Ştiţi senzaţia? Şi mai ştiţi ceva? De ce e greu să smulgem durerea aceea, oroarea care te face să înnebuneşti, să vrei să închizi ochii şi să nu mai simţi nimic? Ce-i asta? Depresie? Frică? Nebunie? Toate astea-s ascunse în sticluţe mici, aşezate pe rafturi o mie, şi toate-s închise şi pe fiecare Dumnezeu ne scrie destinul. Şi noi ne zbatem ca peştii pe uscat ca să atingem cu vârful degetelor speranţa, fericirea. O vânăm ca pe hrană pe timp de foamete. Suntem ca nişte câini flămânzi în căutarea salvării de la singurătate, depresie, frică, nebunie..
