Cuvinte, lacrimi, un sărut şi câteva cărţi furate
Am finalizat de vizualizat şi ultimul punct din romanul cu titlul Hoţul de cărţi. Am răsuflat şi oftat alternativ, ca după o lungă fugă. Am fugit de naratoare, de moarte, ţinând-o de mână pe tot parcursul lecturii. Hoţul de cărţi nu merită explicaţii, nu merită dezbateri, fiindcă personal, aş simţi stricăciunile faţă de o capodoperă perfectă.Liesel Meminger a devenit, fără doar şi poate, un suflu cald pe spinare, rămurele bălai gâdilângu-mi pielea, a fost alături de mine de-alungul nopţilor în care am parcurs gândurile lui Markus Zusak.
Când şi ultima fărâmă de speranţă îţi este strivită de picioarele de piatră ale realităţii, cuvintele devin ancora dintre vis şi coşmar. Oamenii, "statui cu inimi care băteau", mulţimile conduse de cuvintele "bine orânduite" ale lui Adolf Hitler, asistă neputincioşi, fără să vorbească, nişte ochi holbaţi la scena vieţii lui Liesel Meminger.
Trei sferturi din carte m-au făcut să mă îndrăgostesc de "băiatul cu părul de culoarea lămâilor", Rudy, prietenul cel mai bun, prima şi infantila dragoste a lui Liesel. În ultimul sfert al cărţii, paginile au vibrat, au alunecat prin faţa mea ca o agonie expusă automatic. Moartea e personajul principal în romanul lui Marcus Zusak, nu Liesel. Moartea sub postura unei regine a sufletelor, ca unui portal între viaţă şi misterul de mai apoi. Moartea poartă sufletele pe braţe sale reci, apoi le dă drumul spre cer, în zborul transcedental. Moartea e cea care alină durerile unei vieţi tulburi ori oftatul mulţumit de după o lungă cursă.
Despre cel pe care familia adoptivă a lui Liesel îl va adăposti în pivinţa casei din calea KGB-ului nu vreau să divulg prea multe. Povestea lui este una pe care, citind-o, mi-a făcut urechile să răsune în ritmul inimii.
Eroina romanului, un prilej de cutremurare, un prilej de a te îndrăgosti alături de ea de o lume fărămiţată sub bombele aruncate din "măruntaiele avioanelor", de a observa prin ochii ei detaliile aproape invizibile aflate sub povara unui blestem, ea m-a ţinut strâns de mână până în ultimul capitol, când cu lacrimi pline de regrete, dor şi tristeţe îşi îmbrăţişează cuvintele, propriile cuvinte pierdute în molozul exploziilor naziste.
Povestea Hoţului de cărţi a reuşit să-mi smulgă câteva lacrimi de lemn iar cuvintele din care e este alcătuită au reuşit să mi se tatueze treptat, de pe retină, în suflet.
Scurte mărturisiri ale Morţii:
"Singurul lucru mai rău decât un băiat care te urăşte: Un băiat care te iubeşte."
"De unde să-i treacă prin minte că cineva îi va culege povestea de pe jos şi o va purta pretitindeni?
Nimeni nu se aşteaptă vreodată la astfel de lucruri.
Nu sunt plănuite."
"Mă uimeşte ce pot face oamenii chiar şi atunci când şuvoaie le cad pe faţă şi ei se împleticesc mai departe, tuşesc, caută şi găsesc..."
"Sunt bântuită de oameni."
