Luniferic

O Lună caldă din ceară, de primăvară, îmi zâmbeşte strâmb din spatele norilor adormiţi. Îi zâmbesc şi eu, mai întâi cu mintea, apoi cu sufletul, apoi cu chipul. Mă trezesc zâmbindu-i Lunii strălucitoare, frumoasă ca întotdeauna. O Lună Plină din ceară, venită să-mi ungă rănile coapte, moi, aproape putrezite. Oare de asta a venit? Sper. Sper că de asta a venit, altfel e posibil să mă pierd în necunoscutul urât, deformat, zilnic. O voi ruga să-mi vindece rănile. O voi ruga.. să aibă grijă de mine astăzi. Oare va avea grijă de mine în această noapte palidă de primăvară? Sper. Sper din suflet să mă îngrijească. Eu nu ştiu să mă îngrijesc. Eu mă autodistrug. Am un Eu în mine care mă zgârie în fiecare minut, provocând răni noi, sângerânde, pline de puroi împletit cu regretele mele care îmi rod speranţele, precum rod şobolanii bucăţile de cadavre. Te superi, Lună, dacă te rog să dormi cu mine în noaptea asta? Te superi dacă-ţi cer să-mi porţi de grijă? Sper că nu, pentru că dacă te superi, nu ştiu... pur şi simplu nu ştiu ce voi face mâine. 
Habar nu am ce voi face mâine dacă nu mă vei veghea acum. Luminează-mi iadul din vise cu razele tale moi, dulci, dumnezeieşti... ajută-mă. 
Ajută-mă să mă regăsesc.