Am un gol gigantic în mine. Un gol care mă absoarbe cu fiecare noapte izbăvită, cu fiecare gură de aer trasă. Un gol care simt că nu mai poate fi umplut. E atât de greu să regăsesc conţinutul care a fost furat şi a rămas acel gol, această umbră a unei foste inimi. Respir şi îmi trag aerul îmi plămâini şi simt acel gol cum creşte, cum îmi otrăveşte sufletul bolnav. Cum plânge să fie umplut, cum urlă după ajutor, după ceva, orice, o mică strălucire din partea unei stele, o rază în ochi din partea soarelui, o picătură rece de ploaie în mijlocul verii. Cu cât timpul trece, golul se măreşte şi mă transformă şi pe mine în acelaşi gol ca şi el, mă metamorfozează, mă aduce la starea de plutire deasupra unui vis vechi, un vis frumos. O mângâiere firavă a vântului îmi toarce fusul vieţii deasupra unei mări care geme de durere şi goliciune. O mare care doare, care strigă şi ea cu mine ca să-şi găsească cursul, folosul. Privesc la cerul plin de stele, fără Lună. Şi-mi dau seama ce linişte e fără ea. Golul însă a rămas în urma ei, ceva lipseşte. O urmă de zâmbet în colţul gurii apoi ambii ochi închişi. Alte câteva lacrimi alunecă şi se scurg în mare. Marea tresare şi îşi dă seama că golul din ea începe să se umple. Are un scop. Şi-a găsit cursul. De alinare. Marea râde, şi eu plâng. Marea e fericită, iar eu nu sunt. Fiţi voi, miresme şi luciri măestre regine în Univers, că noi oamenii suntem prea mici să ne dorim a ne ridica la rangul vostru. Zâmbeşte-mi Lună, zâmbeştem stea, cântă Mare cu mine, şi nu mă lăsa. Ia-mă cu tine în larg, poartă-mă peste hotare şi arată-mi lumea. Fură-mi golul ce se adânceşte-n mine, ajută-mă să-l alung, să scap de el. Ajută-mă, te rog ajută-mă.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu