Tot ce vreau acum e să-mi scriu povestea. Să-mi transcriu inima în cuvinte, în cuvintele care mă fărâmă ca pe un biscuite proaspăt scos din cuptor. Timpul trece pe lângă mine tot mai repede, tot mai alert, tot mai nebun, parcă vrea să-mi smulgă pe zi ce trece câte o fericire din inimă. Vrea să mă coloreze cu dezamăgiri, vrea să mă felieze ca pe o simplă bucată de carne.
Îmi scot o carte din ghiozdan şi o citesc în ritm alert. Textul mă captează automat. E o carte exact pe gustul meu. Absolvenţi de liceu cu probleme sentimentale la ordinea zilei. Părăsesc pentru o pauză de zece minute colectivul clasei, şi mă îndrept grăbită către cancelarie. În capătul holului, un tip drăguţ începe să zâmbească atunci când mă vede. M-am înroşit în mod inevitabil, însă fondul meu de ten *alb ca făina* îmi ascundea puţin din timiditate. Mă pierd pentru câteva secunde în ochii săi albaştri, în zâmbetul său jucăuş, însă sunt prea obişnuită cu asemenea gesturi. Îi spun tipului ce vreau, încearcă să mă ajute, dar ghinion! Plec într-un tunet, nu înainte să mai privesc o dată în urmă, observându-l pe tip cum mă studia atent, din nou, cu zâmbetul pe buze. Ajungând din nou în clasă, mă arunc din nou în profunzimea cărţii (împrumutată de la o bună colegă). Parcurg alte zeci de pagini, mai rămân peste program vreo 20 de minute, apoi îmi iau tălpăşiţa spre Casa Studenţilor, la cursuri. Din exterior, ziceai că totul era în regulă cu mine, zâmbetul nelipsit, o ţinută aparent relaxată, dar sufletul nu-l poate citi nimeni. Trec orele uşor, precum o briză răcoroasă pe plajă, în mijlocul lui iulie.
În drum spre casă, mă aflam în maşină, simţind stresantul trafic în adâncul creierului. Scot grozava carte şi mai citesc câteva pagini. Însă, durerea din interiorul capului se măreşte, transformându-se într-o ameţeală ce îmi dădea şi senzaţii de greaţă. Atât de palidă din cauza fondului de ten combinat cu ameţeala din interior, mă clatin închizând uşor portiera. Trag cu ochiul la imaginea mea din geamul fumuriu al maşinii: arătam ca ieşită din spital. Până să ajung acasă, am uitat că mergeam pe trotuar, că urcam scările, şi că totuşi, trupul meu era încă legat cu lumea reală. Mintea însă, zbura pe meleaguri mult prea îndepărtate. Am intrat direct în duş, lăsând aburul apei să mă trezească din amorţeală. Zac vreo 10 minute sub jetul fierbinte de apă, apoi ies şi mă cufund din nou în cartea mea. Înfăşurată cu un halat alb, arătam tot mai mult ca o pacientă de la spitalul de psihiatrie. Obosită, mă întind pe pat, împingându-mi capul în adâncimea unei perne moi. Adorm cu gândul la povestea de dragoste din carte, imaginându-mă pe mine în locul fericitei protagoniste. Adorm, adorm şi nu mai ştiu de mine ...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu