E cald afară. Abia dacă îmi mai simt răsuflarea, pulsaţiile inimii. Pierdută în mulţimea de oameni, îl caut cu privirea. Pe el. Din nou. Şi din nou. Când vremea i-a simţit prezenţa, a început să bată vântul. Totul se răcorea în jur. Deja era frig. Eram pierdută în gândurile mele. Am luat telefonul, şi am tastat un mesaj rapid. Nici în momentul de faţă nu am primit un răspuns la acel mesaj. Timpul trece fără să-mi dau seama. Apoi, privesc din nou disperată în jur, şi zăresc un obraz atât de cunoscut, atât de comun. Îmi duc privirea departe, de frică să nu-l recunosc, teama de a-mi da seama că era el. Însă, curiosului nu-i poţi spune ce să facă. Am mai privit încă o dată spre locul anterior. Era tot acolo. Am zărit din nou acelaşi obraz, uşor roşiatic, apoi acea privire ucigătoare pentru sufletul meu. Obosită dar în sinea mea, mulţumită că îl revedeam după atâta timp, am lăsat privirea în jos. Am simţit apoi acei nebuni şi nelipsiţi fluturi care m-au făcut să reacţionez cum nu mi-aş fi dorit. M-am întors cu spatele către prietenele mele, şi m-am îndepărtat uşor să-mi curăţ gândurile. Era el? Oare l-am recunoscut? M-am întors iar, să-l mai privesc o secundă. Da, el era. La fel de zâmbitor şi fericit ca întotdeauna. M-am întors iar, de frică să nu mă vadă şi să vină la mine să mă salute. Dar, cu cât minutele se scurgeau şi observam că nu-şi dădea seama că eram acolo, deveneam tot mai încordată şi dezamăgită. Am mers să-mi reinspectez desenele expuse la un vernisaj, şi m-am întors afară. Dar nu mai era acolo. Mi-am căutat apoi dezamăgită prietenele. Le-am găsit şi m-am bucurat, iar această bucurie de câteva secunde m-a ajutat să uit de el pentru scurt timp. Până când, l-am revăzut iar. Dacă nu eram înconjuraţi din toate unghiurile de oameni, probabil m-ar fi văzut. Oh, la naiba cu asta! Nu se întâmplă nimic cum vreau eu. M-am preocupat apoi cu alte activităţi ca pălăvrăgitul cu prietenele, certurile scurte cu sora mea mai mică, am făcut câteva fotografii, iar minune, a ieşit din rând şi s-a îndepărtat, trecând fix pe lângă mine. Mi-am dus mâna în dreptul feţei, ca să mă asigur că nu mă vede. Succes! Am întors privirea după el (deşi se spune să nu te uiţi înapoi), şi l-am urmărit cum se îndepărta. Am revăzut acele braţe puternice, şi din nou, acei ochi, acel zâmbet. Seara a decurs normal, şi am evitat să mă mai gândesc la el, să mă întristez iar. Am evitat, am şters totul din mintea mea pentru câteva ore folosindu-mă de zâmbete false şi dansând în ritmul muzicii de la concert.
Când am ajuns acasă, am vizionat un film plictisitor, şi m-am decis să mă culc. Dar nu am reuşit să mă liniştesc. Imaginile îmi reveneau în minte, ca un film ce se derula iar şi iar.. am închis ochii, mi-am înfipt căştile în urechi, şi am lăsat sentimentele să mi se scurgă pe obraji. Nu ştiam ce e în neregulă. Eu sau el? Amintirile sau prezentul? De ce eram atât de dezamăgită? Îmi ziceam confuză. Am lăsat lacrimile să se evapore, până într-un sfârşit, m-am liniştit, şi am adormit cu singurul gând care mă mai putea calma: " Eşti mai bună de atât. Dacă era băiat deştept şi îi plăcea de tine cu adevărat, nu se ajungea aici. Nu merită, ai auzit? Nu merită! "