Mă destram..

Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu acelaşi băiat în minte, cu aceeaşi oboseală care nu mă părăseşte, cu aceeaşi neplăcere şi nervozitate în sânge. Ţip şi mă cert cu mama fără să vreau, îl ignor pe tata şi încercările lui de a mă face să îl ascult. Mă ridic din pat şi primul lucru pe care îl fac e să mă uit în oglindă : citesc pe faţa mea, la fel ca întotdeauna : încă o zi care va trece şi nu-mi voi aminti de ea. Am senzaţia că trăiesc şi tot ce fac e să stau şi să visez cu ochii deschişi că într-o bună zi va apărea un factor care îmi va influienţa viaţa în vreun fel. Privesc pe fereastră, pe la 7 fix. Văd soarele împrăştiind raze peste imensitatea asta de Pământ. Îmi arunc pe mine nişte haine la întâmplare, pe care m-am hotărât să le îmbrac azi-noapte, înainte să adorm de tot. Un tricou, jeanşi .. ies pe uşă într-un final după ultimul : " Ilinca, hai odată că ajungi mâine la şcoală! " al mamei. Ies din scară şi îmi curm drumul pe trotuarul pavat în roşu şi gri. Începe să se simtă o adiere răcoroasă. Se anunţă o altă zi cu început senin, şi final zdruncinat cu tunete şi fulgere. Urmează un drum prin trafic în care mama îşi face griji constant că nu voi ajunge devreme la şcoală, însă eu nu am niciodată vreun stres. Traversez dezinteresată dar atentă să nu fiu călcată de vreun idiot care conduce cu 200 la oră pe minuscula străduţă de lângă liceu. Leneş, traversez curtea şcolii. Privesc în jur. Văd diferiţi oameni, fostul, un tip drăguţ, tocilari, "prefăcute" ( ca să fiu civilizată ), un căţel pe nume Radu, o femeie de servici, gardianul carismatic, un alt tip care îmi zâmbeşte cu toată faţa şi care îmi face dimineaţa mai frumoasă. Ajung în clasă nimicită de somn şi de privirile curioase ale colegilor. Îi ignor, ca de obicei, şi îmi arunc ghiotdanul pe bancă. Mă aşez cu capul pe el şi aştept să intre un profesor în clasă, asta dacă nu era deja la catedră. Mâzgâlesc nişte notiţe, mai vorbesc cu colega de bancă, scriu un mesaj, mai mănânc, ies în curtea şcolii în pauză şi îl revăd pe tipul de dimineaţă care la fel, îmi zâmbeşte din nou cu toată faţa pe măsură ce se apropia de mine. Mă intimidez şi îmi las privirea în jos. Ridic genele, căutându-l cu privirea. Mereu sper să îl revăd, să apară de nicăieri, să-i pot spune cât de dor îmi e de el mereu când sunt la şcoală, înainte să adorm, când iau prânzul, când mă privesc în oglindă la cursuri, când desenez şi mâzgâlesc caietele la ore, îl aştept mereu.. să apară. Traversez curtea şcolii, salut jumătate de liceu, şi mă întorc în clasă. Aştept să treacă ziua cât mai repede. La 3 am cursuri de modelling. Niciodată nu am chef de ele. Trece ziua, trece şi cursul, mă urc în autobuz, văd oameni trişti, cupluri fericite, bătrâne abătute, altele care stau şi se holbează la tine încruntate, oameni cu zâmbetul pe buze cu copiii lor de mână.. ajung acasă, din nou, cu regret în inimă că nici astăzi nu l-am revăzut nici măcar întâmplător pe stradă, în staţie, nici în tramvai.. nici la şcoală.. Mă aşez iar în pat cu regretul imens, cu golul care se măreşte pe zi ce trece şi mi-e frică.. mi-e frică pentru că nimeni în afară de el nu-l va putea umple.. el...