Alinare, unde eşti tu..

În fiecare din dimineţile trecute nu am făcut decât să dorm şi să mă gândesc la orice altceva decât la realitate. Cum fac de obicei, de altfel. E ciudat. E ciudat şi în acelaşi timp groaznic de enervant cum fiecare zi trece plictisitor şi fără să se întâmple ceva interesant. Am senzaţia la sfârşitul fiecărei zile că nu am făcut destule lucruri. Nu mă simt în stare de nimic. Oare e corect să am această stare deplorabilă..? Sau mai bine zis, e bine să am starea asta deplorabilă? Mă cufund în adâncul creierului meu material şi mă pierd.. pic în gol o dată la 10 secunde. Ca şi cum aş devia de la realitate.. ca şi cum pătrund într-o altă lume, neagră, întunecată. Şi asta se întâmplă mai mereu în ultimul timp. Mă trezesc visând cu ochii deschişi şi tresărind. Îmi dau seama că tot ce se întâmplă cu mine, e doar pentru mine. Numai eu ştiu ce simt.. nu pot să explic nimănui, pentru că nimeni nu ar fi interesat să înţeleagă..
Nici măcar somnul nu mă mai ajută. Am ajuns să respir ca un câine în timp ce mă gândesc la greutăţile vieţii. Greutăţi pe care eu ca adolescentă încă nu le-am cunoscut. Nu ştiu.. dar am senzaţia că eu, ca persoană, ca om, ca soră a tuturor pământenilor, sunt aşa.. pierdută în spaţiu şi timp, adormită.. parcă vreau să ies afară, să scap, să cunosc, să învăţ ce e viaţa, dar ceva mă ţine, mă ţine legată ca de un stâlp imens, şi nu mă lasă să fug, să scap de rutină, de plictis şi monotonie, de enervant. Nu mă lasă.
Îmi ridic capul greoi de pe pernă şi privesc la ceasul de pe telefon: 3 după-amiaza. Din nou, dorm şi visez la habar nu am ce. Mă târăsc pe gresia rece până la baie, ajung în faţa oglinzii şi simt cum totul în jur începe să fugă, să mă părăsească. Din nou, aceeaşi escapadă, aceeaşi deviere. Am înnebunit?
Închid becul şi îmi car trupul până înapoi în camera mea. Sunt sătulă.. da, sunt sătulă de plâns. Pur şi simplu, simt că am rămas fără vlagă şi fără lacrimi. E un sentiment terifiant.. să nu mai ai .. pentru ce. Mă agăţ de pervazul ferestrei şi îmi lipesc nasul de plasa de ţânţari. Stau aşa până simt că mă arde soarele, şi închid ochii. Mă pierd în propria mea lume, din nou.. iar.. pentru a suta, a mia oară.. deschid ochii, văd un cuplu care se ceartă, o femeia care plânge. Nu plânge, sărmană femeie. Nu plânge, lacrimile pentru un bărbat nu au niciodată rost. Aud strigătul tatei din dormitorul său. Încă o dată, el este cel care îmi dă o palmă peste conştiinţa mea adormită şi mă trezeşte din visare, măcar pentru ceva timp..
Cu apropierea nopţii, cobor din nou în întunericul lumii mele, pe care încă nu am putut să o descopăr. Mă rog la bunul Dumnezeu să înţeleg ce se întâmplă cu inima mea, cu sufletul meu. Nu-mi găsesc alinarea.. echilibrul.. am nevoie de ceva, ceva ce îmi lipseşte.. ceva să mă calmeze.. ceva să îmi regleze mintea, creierul.
Nu-mi găsesc alinarea..