Frig.

Aş vrea să plâng da' nici lacrimi nu mai am. Mă rog să pot plânge, să mă descarc măcar aşa, să simt că-mi răcoresc obrajii, că mi-i scald în valuri calde, apoi le las să îmi îngheţe sufletul. Când am ajuns aici? Nu pot pricepe. E peste capacitatea mea de înţelegere. Şi fir-ar să fie.. dimineţile devin tot mai reci pe zi ce trece, nopţile tot mai întunecate pe zi ce trece.. frigul fricii mele de a nu rămâne singură îmi roade oasele, îmi macină şira spinării, îmi îneacă gâtlejul şi îmi stoarce inima de sânge. Pieptul mi se zbate în sus şi în jos, plămânii se umflă precum nişte nori de ploaie, apoi se scurg durerea în tot corpul. Inspir oxigen şi elimin moarte. Se face tot mai frig. Îmi plec capul pe o pernă care îmi îngheaţă creierul, fiecare venă din corp începe să tremure de frig. Tremur cu toată fiinţa mea. Tremur de frigul singurătăţii.