Gândind la frunze moarte.

M-am gândit că ar trebui să încetez din a mă mai gândi, din a-mi mai bate capul atât de mult cu toate prostiile. Ar trebui să uit, să-mi văd de treaba mea, să privesc răsăritul cu zâmbetul Speranţei pe buze, nu cu zâmbetul Durerii că mai începe o zi care o să se termine la fel ca cea care a trecut. Aş vrea să-i pot ordona inimii mele ce să simtă şi cum să simtă. E aşa de greu să nu mă gândesc, să nu îmi pese. Sunt ca o maşinărie cu monezi. Bagi 50 de bani şi mai gândesc un pic, numai că aici înlocuim cei 50 de bani cu vorbe. 
Mi-aş dori să fie mai uşor, să nu trebuiască să mă îndoiesc mereu de mine, să întorc spatele atunci când mai ajunge câte o bârfă despre mine pe la urechile mele. Atâtea mi-aş dori să le pot face fără să mă doară, fără să-mi mai pese, fără să mă mai gândesc. 
Mă trezesc dimineaţa şi mă duc direct către oglinda agăţată de perete. Mă holbez la ochii mei care înainte nu erau atât de încercănaţi, la buzele mele care înainte nu erau atât de vineţii, la obrajii mei care altădată erau mai îmbujoraţi şi nu aşa de palizi. Şi totul de la prea multă gândire, de la prea mult sentiment de regret, de la prea multe "of"-uri. Gândirea asta exagerată mă ucide, îmi ucide sufletul tot mai mult cu fiecare zi care se scurge în bătaia friguroasă a timpului.Îmi sprijin capul greu şi care-mi ţiuie de geamul din tramvai. Clipesc şi privesc la şoseaua care alunecă precum benzile rulante. Încerc să mă fac atrasă, să găsesc un punct fix la care să mă holbez şi să mă gândesc la nimic.Dar pe cine păcălesc eu acum? Cu cât îmi doresc să uit, să nu-mi mai pese, să nu mă mai doară.. cu atât tensiunea creşte, cu atât nervii mei o iau razna şi cu atât mai mult simt că mă pierd. 
Mă pierd în răsăritul târziu de toamnă veştejită.